Arta&Muzica

ianuarie 25th, 2021 § Comentariile sunt închise pentru Arta&Muzica § permalink

____

La o poveste cu Zoltan Varga: Pressalert https://www.pressalert.ro/2021/01/luisa-cube-si-simbioza-dintre-muzica-si-arta-grafica-imi-doresc-sa-reusesc-sa-construiesc-vibratie-asa-cum-o-primesc-si-eu-la-randul-meu-din-arte/

„Nu mai e un secret pentru nimeni că magia declanșată de ceea ce ne place să catalogăm drept muzică se datorează unui cumul de factori care ne transportă adesea într-o lume a basmelor. Dincolo de valențele ei sonore, muzica narează o poveste grație întrepătrunderii ei cu alte ramuri artistice, simbioza aceasta contribuind din plin la nașterea unui ceva… care ne rămâne adânc întipărit în minte. Luisa Cube este absolventă a Facultății de Design din Timișoara și în ultimul timp îmbracă diverse muzici cu imagini memorabile. A realizat ilustrația grafică a albumului „Gloria” al celor de la The Mono Jacks, animația unei piese a compozitorului timișorean Cari Tibor și a clipului scos de trupa om la lună – „Noapte bună”. S-a implicat intens în campania umanitară Împreună pentru Anda, inițiată pentru ajutorarea soției fostului solist al trupei Implant Pentru Refuz (Ovidiu Takacs „Bulbuc“) și a avut o serie de expoziții. Personale și de grup. În cele ce urmează, am realizat un interviu cu Luisa Cube, în cadrul căruia am aflat cum s-a molipsit de microbul numit artă, care e situația voluntariatului în aceste vremuri complicate pe care le trăim și care sunt proiectele ei.”

– Unde și când te-ai născut? Cum te-ai molipsit cu microbul ăsta care poartă numele de artă?

– M-am născut în 1980, la Suceava, unde am crescut timp de 19 ani, apoi am mai crescut încă vreo 19 în Timișoara, iar de vreun an jumătate mă aflu în Torino, unde am mai crescut din nou un pic :). Cred că mi-am programat viitorul când mângâiam la propriu paginile tipărite din cele trei albume de artă pe care le aveam prin casă când eram mică, mică. Pensulația cremoasă din pozele albumului cu Grigorescu trezea în mine diferite stări pe care mai apoi le-am trăit pictând. Am urmat Liceul de artă, dar mi-am găsit modul de exprimare prin artă doar de curând, după 36 de ani.

– Din 2017 ți s-a „înșurubat” gândul că arta pe care o produci s-ar putea intersecta cu muzica. Dacă ar fi să descrii cu cuvintele proprii care este natura artei pe care o produci… și de ce s-a născut această împletire?

– Undeva pe la 36-37 de ani, în urma unui ansamblu de situații, m-am (re)descoperit pe mine. Muzica a avut un rol foarte important în viața mea, deşi nu am reuşit niciodată să depășesc rolul de ascultător. Magnetofonul părinților mei mă fermeca. Recunosc şi acum o mulțime de piese ascultate de pe acele role cu benzi. Apoi, am ajuns la două întâlniri cu pianul. Pe motiv că nu am degetele suficient de lungi, „relaţia” s-a încheiat înainte să înceapă. Am rămas cu urmele acelor două ore de pian pe degete și le mai port și acum. Poate la un moment dat voi învăța să cânt un cântec la pian. Dar nu înainte să-mi pictez tabloul. În 2017, piesa „Gândurile” – The Mono Jacks a sădit acest sâmbure al intersecției dintre artă plastică și muzică. Apoi ce a urmat cu „Gloria” a fost absolut magic. Ţin să spun că am povestit despre acest sâmbure lui Doru Trăscău abia după ce mi-a fost acceptată „Gloria”. Inițial nu am știut să-mi explic această nevoie, acum am găsit cuvântul: „vibrație”, care poate sugera un traseu în ceea ce încerc să construiesc. O schiță de text pentru a-mi susţine arta ar suna cam așa: Muzica, dansul, actoria sunt vibraţii, la fel și imaginea mișcată/animația. Între privitor și privit există tot timpul un tremur, uneori chiar cutremur. Îmi doresc să reusesc să construiesc vibrație așa cum o primesc și eu la rândul meu din arte (şi aici ma refer la toate artele unde sunt sensibilizate un simț sau mai multe). Pentru a descoperi şi compune muzica din tablouri, voi încerca să caut să pictez cum simt/observ/învăț o muzică. Nu îmi iese tot timpul cum mi-o închipui. Sper ca prin aceste experimente animate pe care le tot încerc să-mi perfectionez modul de a înțelege și exprima o vibrație / o emoție.

– Ai absolvit Facultatea de Design din Timișoara și trăiești în Torino. Cum se vede scena cultural timișoreană de la depărtare? La ce capitole stăm bine, în ansamblu, și unde mai avem de recuperat pentru a fi capitală cultural europeană în 2023, în opinia ta?

– Am o minte cam încâlcită pentru astfel de teme. Mai ales că aici nu e vorba doar de artă și cultură care e cam prăfuită dealtfel, ci e vorba de bani, politică și fel de fel de interese. Mă depășește! Dar așa, mai în glumă, mai în serios, cred că stăm bine la ce stăm rău. :)) Adică „piața” artelor, a culturii are suficient loc și bună stare să se dezvolte, doar să se vrea în Timișoara. În rest în țară unde este multă sărăcie e mai greu. Arta/cultura nu are putere să crească dacă te roade stomacul de foame. Deși arta, citirea unei cărți, muzica poate să îmblânzească o viață aspră. Cred că oamenii trebuie sa fie deschiși în a colabora și a fi în aceeași echipă cu ceilalți. Nu spun nimic nou dar eu asta simt și la asta lucrez.

În Torino am prins vreo 8 luni de „normalitate”. Am apucat totuși să particip la un târg de artă cu singura pictură pe care o aveam aici în momentul în care m-am înscris. Am descoperit acolo cât de nepotrivită eram cu acea lucrare. Majoritatea erau „frumoase” și cu un aer proaspăt ca un parfum vesel. Nu erau neapărat vesele, dar aveau ceva diferit. A mea era grea, dark, nu se potrivea locului. Cu toate acestea, a fost o experiență fantastică. Cum văd acum de aici? România mi-a dat multă profunzime, cred, de care mă bucur tare, însă mi-a luat „zâmbetul”. Nu știu ce voi primi aici, nu știu cu ce mă voi hrăni și cum voi mai crește. Timișoara o văd cu dor si cu mult potențial. Cred că există și bani, și oameni. Trebuie doar să se găsească omul potrivit la locul potrivit și nu cred în norocul căzut din cer.

– Te-ai implicat activ în mai multe campanii, una dintre ele fiind Împreună pentru Anda. Cum e situația voluntariatului în Timișoara în aceste vremuri complicate?

Din nou un subiect despre care nu știu să vorbesc generalizând. Tot ce am făcut și m-aș bucura să pot să fac în continuare a fost din nevoie, din singurătate, din tristeţe, dintr-un gol pe care tot încerc să-l umplu cu „inimi”. În esență cred că e un gest egoist, egocentric. Un egoism/egocentrism pe care încerc să îl tratez fix așa cum se prezintă în fața mea, cu aceleași cuvinte care îl traduc. Asta e partea aia mai puțin conștientă însă mai e ceva. Cred că am avut mult noroc în viață și cumva îl simt ca pe o datorie morală să ofer si eu mai departe ceva, oricât de mic. Este un gest/un exercițiu tare fain. Iar înainte de toate „Arta vindecă!” Cuvinte pe care le-am preluat chiar de aici de la „Împreună pentru Anda”. Ce cuvânt frumos și acesta: Împreună!

– Prima ta colaborare cu muzica a fost pentru coperta albumului Gloria. Cum a luat naștere?

– Ah, ce frumos că ai intrebat asta! Zâmbesc de fiecare dată la această amintire. A fost magică! Și uite, în februarie se face un an de la concertul lor de lansare a Gloriei, îmi pare rău și acum că nu am fost acolo atunci. Spuneam mai devreme că muzica celor de la The Mono Jacks a fost cea care mi-a dat această direcție în artă. Deoarece îi urmăream și îi urmăresc în continuare la fel, am dat peste mesajul lui Doru Trăscău în care își provoca fanii oferindu-le posibilitatea de a semna coperta urmatorului lor album. Uite așa am intrat în concurs pentru frumoasa “Gloria”. Mare mi-a fost mirarea și bucuria când am primit răspunsul pozitiv. A fost o colaborare tare faină și parcă toate punctele s-au potrivit la fix. Așa am scris anul trecut: A fost magică! A decurs foarte lin și a venit însoțită de coincidențe frumoase. Una dintre acestea, care a ajutat foarte mult în acest proces: Gloria m-a găsit în momentul în care pe pânzele mele albe întindeam un lung covor roșu. Lucram și încă mai lucrez la o serie de picturi pe care am numit-o “Red carpet”. Personajul feminin din această temă este într-o căutare continuă. Ea forțează limite crezând că astfel își va găsi liniștea, sensul. Ea a ales să urce pe covorul roșu deoarece o enervează această “culoare” atât de mult pe cât o iubește. În mintea mea descrierea “Gloriei” s-a suprapus natural peste “Red carpet”. O altă coincidență simpatică pe care am aflat-o ulterior: spunea Doru că piesa “Gloria” a fost la început o „joacă” în limba italiană. Acum, împrejurarea a făcut ca imaginea „Gloriei” să se nască în Italia.Poate sunt doar niste mici piese ce s-au potrivit întâmplător: dar… ce frumoasă întâmplare! Abia aștept să o ascult pe Gloria live și să-i îmbrățișez pe băieți.

– Ai colaborat și cu Cari Tibor, trecând astfel și la clipuri. Cât de greu este să fii pe aceeași lungime de undă cu un artist din domeniul muzicii?

– În perioada lockdown-ului desenam niște mici timbre și scriam diverse scrisori, nu pentru cineva anume. Una din acele scrisori am încercat să o transform într-o animație pe care mi-o închipuiam ca pe un film mut. Aveam nevoie de suport muzical, așa am dat de Tibor și mă bucur tare, are „suflet de artist” și ne-am găsit pe aceeași lungime de undă. Mai am o compoziție de pian care mi-a plăcut tare mult de la el, pentru care am făcut deja câteva schițe. Simt nevoia ca acelui pian să-i adaug versuri. Este un proiect foarte important pentru mine, din cauza asta parcă devin mai sâcâită. Nu am de gând să mă încăpățânez să fiu pe placul tuturor. Cât timp îmi voi permite luxul de a lucra doar pentru artă și pentru fixurile mele, mă las dusă de „muzică”. Până acum nu mi-a fost foarte greu deoarece i-am ales eu, cu grijă. Și da, aleg și artistul, nu doar muzica, deoarece astfel îi pot înțelege mai bine canalul prin care ajunge la acea muzică care pe mine mă face să vibrez.

– E musai să fii fan al pieselor scoase de artistul respectiv sau doar să rezonezi cu ideile expuse de trupă?

– Dacă nu mă reprezintă temele pe care le dezvoltă un artist, categoric nu voi merge în acea direcție. Apoi, tot ce am făcut până acum nu a fost pentru a-mi câstiga pâinea. Sunt o casnică care are pretenția că e un om liber, cu idealuri și multe vise. De fapt, imaginația este cea mai mare libertate pe care o am, cât o fi ea, la care nu aș vrea să-i mai pun și eu granițe. Dacă mesajul unei piese ar fi împotriva a ceea ce gândesc eu, ar trebui să-mi aduc polițistul sa-l închidă pe nenorocit.  Unele muzici ar cam avea nevoie de câte un om al legii „bunului simț” dar cine sunt eu să vorbesc?! Cât timp îmi voi putea permite luxul de a alege, voi profita din plin. Dar pe de altă parte, de exemplu, nu sunt fană Mika dar îmi plac foarte tare câteva piese de-ale lui și-mi pare un artist/un om foarte interesant ca studiu.

– Animația ta este prezentă și pe videoclipul celor de la om la lună – „Noapte bună”. Ce planuri de colaborări cu artiști din domeniul muzicii mai ai?

– Cu „Noapte bună” am făcut un pas foarte fain în direcția asta. Nu cunosc teorie muzicală, dar am avut în liceu un prieten toboșar. Cum mergeam la repetițiile trupei în care cânta, am învățat să ascult instrumentele separat. Mi-a rămas ideea asta în minte și uneori încercam exerciţiul acesta, ca pe o joacă. Nu pricep cu adevarat nimic. Piesa „Noapte bună” am ascultat-o și desenat-o în acel mod. Și am simțit și aici o magie faină care a venit de la Doru Pușcașu. După ce am ascultat piesa de zeci de ori, am descompus-o şi compus-o apoi în imagini și idei. Am trimis puzzle-ul acesta lui Doru iar el mi-a adunat piesele într-o singură frază. Aceea a fost cheia cu care am reușit să descui imaginea acelui joc. Ceva e magic în lumea asta! Probabil există cel puțin o teorie rațională pentru această stare despre care vorbesc dar eu prefer să o știu, așa, un pic stângace cum este câteodată.

– O altă colaborare de-a ta este cu o trupă din Torino, Est-Egò…

– L-am cunoscut absolut întâmplător pe Davide, vocalul trupei, la târgul de artă despre care am amintit mai sus. A fost simpatică întâlnirea, în condițiile de azi ar fi fost aproape imposibilă, din cauza asta țin să o povestesc: Era seară, îmi era foame, sete si era și un pic cam rece. Am hotărât așadar că mă pot hrăni cu niște alcool . Citesc pe o foiță: Vin brule. Mă gândesc scurt că o fi vin fiert. În acel moment în fața mea aud: Un „Vin brule” te rog! Și uite așa, ca apucata, întreb: Scuză-mă, nu prea înțeleg italiana. Ce înseamnă vin brule? Omul îmi întinde paharul și mă întreabă dacă vreau să gust. Eu sunt un om destul de deschis dar pe bune că nu m-aș fi gândit la așa un gest. Mi-a părut tare simpatic. Mi-am cumpărat și eu vinul dorit și am stat la povești într-o italiano-englezo-română-maimuțărească cu Davide, o fată care expunea fotografie și încă un băiat tot muzician și el. Uite așa am descoperit Est-Egò. Mi-a plăcut foarte mult albumul lor de la prima ascultare. Are poveste, are melancolie, am bagat și un plâns (bun) pe una din piese. La fix! Are toate ingredientele să mă prindă. Țin minte că de atunci mi-a trecut prin minte că i-ar sta bine piesei „Andersen” o animație. În noiembrie 2020 s-a făcut un an de atunci. S-a întors între timp lumea cu fundul în sus. Noi totuși trebuie să rămânem aici în lume (încă o vreme) și ce să tot facem?! Chiar azi am trimis lui Davide să vadă penultima variantă a animației pentru piesa Andersen, la care mai am de lucru vreo săptămână, maxim două. Mai departe? Mai vreau să abordez o piesa de la Bodark. Vali Mihnea, vocalul trupei, mi-e prieten, așa că mi-am permis să îl înnebunesc cu animațiile mele încă de la început. Încă nu sunt foarte hotărâtă cu ce lucrare merg mai departe. Sugestii? Reclamații?

– Ai fi deschisă să realizezi clipuri și pentru artiști din zone muzicale care nu-ți sunt pe plac?

– Iar m-am grăbit cu răspunsul mai sus. Dacă încalcă cel putin unul din straturile mele morale pe care sper că le am, m-aș gândi muuult cum să fac, cum să devin „Dumnezeu” să-i arăt calea cea bună. Glumesc, dar nu de tot! Nu știu ce aș face, nu mi-a oferit nimeni nici o sumă ca să stau să mă gândesc serios, altfel de ce să lucrez ceva ce nu-mi place? Da, mai poate exista și varianta să-mi caut un cântec care să mă calce pe nervi, pentru că am nevoie să ies din unghiul meu confortabil de culcuș cald. Mă pun deja în destule dificultăți, măcar să sune plăcut

– Cum vezi tu ieșirea din complicatele vremuri pe care le traversăm? Va exista un boom în care toată lumea va ieși la un moment dat la evenimente… sau revenirea la vechea normalitate va dura o lungă perioadă de timp

– Cum să ieșim!? Nebuni! Cu mască pe față, în rest goi!  Mi-a fost al naibii de frică de nenorocitul ăsta de virus și de toată dezordinea ce o aduce cu el. Acum, mă sperie dezordinea și mahmureala de după „beție”. Ah! Așa aș vrea să știu! Ca să mă laud apoi: V-am spus eu! Glumesc! Mă scoate din minți replica asta. Apoi, de aș fi sigură pe o variantă tot nu aș ști ce să fac cu această informație. Dar ca joacă de idei o văd ca pe o mahmureală, cei care au băut mai mult ies mai încet, ceilalți mai viteji ies la o cafea și apoi se culcă încă o dată să-și revină. Apoi se trezesc cu toții încet încet și încep să facă ordine după chef. Unii încă mai sunt amorțiți de la ultima căzătura în cap. Și uite așa începem o nouă-veche viață unde mai rămâne câte un nostalgic care citeste câte o carte izolat în lockdown-ul lui favorit. Și pe cuvânt că nu știu ce vorbesc deja… e noapte, 2:01. Pun punct! Punct! Unct! Nct! Ct! T!.

La o cafe cu Răzvan

ianuarie 6th, 2021 § Comentariile sunt închise pentru La o cafe cu Răzvan § permalink

___

Când am spus „Bucuroasă de întâlnire” am vorbit cât se poate de serios. Tocmai l-am cunoscut pe Răzvan care mi-a trimis aceste frumoase întrebări la care m-am chinuit să răspund cât mai scut :)) Întâmplarea a făcut ca Noapte bună: Om la luna să fie piesa anului 2020 pentru el și nu mi-a spus doar mie: https://criticeyez.com/2021/01/06/piesa-aia-pe-2020/ 🙂

Antract la concertul din clubul meu imaginar. În penumbra unui colț zăresc un păr blond aplecat peste o foaie pe care schița ceva. Mă apropii să nu deranjez și încerc să trag cu ochiul. Nu văd mai nimic, dar o recunosc pe Luisa Cube. Io: Heeei! Ce faci aici? Nu trebuia să fii printr-un atelier […]

Dăm un shot? Luisa Cube —
https://youtube.com/watch?v=OVu1BdCE05c%3Fversion%3D3%26rel%3D1%26showsearch%3D0%26showinfo%3D1%26iv_load_policy%3D1%26fs%3D1%26hl%3Dro%26autohide%3D2%26wmode%3Dtransparent

Interviu cu Sandra

decembrie 6th, 2020 § Comentariile sunt închise pentru Interviu cu Sandra § permalink

SANDRA BAZAVAN ÎN DIALOG CU LUISA CUBE

După dialogul nostru, Sandra Bazavan o provoacă la discuţie pe Luisa Carolina Cube, prin 5 întrebări bine ţintite. Aici şi pe pagina noastră Orizzonti culturali italo-romeni

1. Munca ta se concentrează în jurul picturii şi desenului în cea mai mare parte. Despre ce pictezi, despre ce desenezi, ce te preocupă ca artist?

Pe la 36-37 de ani am descoperit că mintea mea mă păcălea. Îmi deforma foarte tare realitatea, pe care nu reușeam și nu reușesc nici acum să o înțeleg. Arta e un soi de terapie pe care mi-o administrez zilnic pentru a rămâne în picioare. Deoarece și eu la rândul meu plâng sau zâmbesc la câte o muzică, tablou, sculptură, poezie, îmi doresc să ajungă la cât mai multă lume ce încerc să transmit prin fiecare lucrare. Cred că este nevoie de acest transfer de emoții între oameni.Așadar, pictez și vorbesc despre om. Așa cum unor oameni le plac natura sau animalele, eu sunt fascinată de om. Îmi place să studiez ochii, pielea, gesturile, de la aspectul fizic până la cel psihic. Nu am studii de psihologie, nu fac asta pentru vreun scop, habar nu am ce caut. Dar, uite, am ajuns la cuvântul „căutare” care cred că mă defineşte, mă frământă atât ca artist cât și ca femeie, mamă, soție, etc.După ce în primele tablouri, începând cu 2017, am dat afară o parte din sentimente și stări acumulate 30 de ani, am hotărât să trec la pasul următor, am hotărât să mă iau în brațe, să-mi iau în brațe toate punctele, toate bucățile și să le adun în picturi. Tehnica pointilistă este o alegere mai degrabă filozofică.Mi-am găsit modul de exprimare prin artă în momentul în care m-am găsit pe mine. În aceeași perioadă am descoperit o altă nevoie despre care ulterior mi-am dat seama că există de multă, multă vreme. Așadar, din 2017 urmăresc ca în parcursul meu artistic să mă intersectez cu muzica. Mi-ar plăcea tare să experimentez în mai multe moduri această direcţie. Mi-ar plăcea, de asemenea, să nu mai fiu doar singură, să găsesc și alți oameni cu care să colaborez. Deocamdată sunt nevoită să aleg oarecum pragmatic varianta cea mai ieftină: Animația.Animație pentru că… Mi-ar fi plăcut să trec prin toate artele, mi-ar fi plăcut să cânt la pian, să știu să dansez dansuri de stradă, să fiu actriță, să cânt o combinație de punk, jazz și musical, mi-ar fi plăcut să fiu arhitect, să știu matematică și fizică, dar cel mai mult mi-am dorit să fiu artist plastic. Mi se pare că am o voce de copil prostuţ și alintat de care mi se face rușine, „balerină” la 40 de ani aș fi ridicolă, actorie nu mai am timp să învăț. Perioada asta Covid-ească mi-a adus aminte că mai repede sau mai târziu voi muri. Așa că sper să reușesc să bifez minim o piesă la pian până dau colțul. Lucrez la asta de una singură, sper ca la un moment dat să cadă degetul fix pe nota dorită. Şi mai este un motiv pentru care am ales animația. Am fost obsedată de filmul The Wall: Pink Floyd. Animația mi se pare că îmbină o parte din visele mele.

2. Eşti un artist complex care activează şi în zona designului grafic şi designului de interior. Cum se influenţează direcţiile tale şi care sunt provocările şi rezultatele?

O mică paranteză: Cred că mai degrabă mă pot numi artist complex încâlcit. Cred că orice pas faci îl influențează pe următorul și, mai mult de atât, și pe ai unor oameni din jur. Așa că, deși sunt extrem de impulsivă și nu tot timpul „iubăreață”, încerc să fiu atentă, să pun „dragoste” în tot ce fac. Sună un pic a clișeu. Dar vorba aia: Ce oferi aia primești. Și mă bucur că am primit și, uite, primesc chiar în acest moment, suportul tău. Pe care simt că îl trimiți cu „dragoste”. Iar am divagat de la subiect. Tot timpul parcă sunt nevorbită! Am lucrat ca grafician la o tipografie, a fost primul meu job. Am virat rapid către design ambiental, unde am rămas ani buni, vreo 15. Dar trebuia să pictez, trebuia să am expoziții, trebuia să mă văd în expoziții. Trebuia sa pictez acest tablou. Nu știu exact de ce. Dar e singurul lucru pe care îl știu sigur de când sunt mică și cu care am crescut și cu care vreau să mor (cât mai târziu, deoarece m-am născut cu întârziere de vreo 35 de ani!).Apoi, mai tehnic zis, dar nici prea tehnic: Regulile de „bun simţ” legate de culoare, textură, compoziție sunt aceleași din punctul meu de vedere în grafică, ambient, pictură. Acum grafică mai lucrez doar de nevoie sau pentru amici, design ambiental tot așa, doar pentru prieteni. Designul ambiental e o meserie foarte frumoasă. Cel mai mult îmi plăcea că întâlneam oameni din multe categorii sociale și era interesant să observi contrastul aparent al acestora. Deşi am răcit de nenumărate ori de la frigul de pe șantiere, îmi este un real dor de ele. Rezolvările situațiilor de pe șantier erau cele mai provocatoare.

3. Ai creat o serie de timbre şi scrisori în plin lockdown, în primăvara lui 2020. De la ce a pornit ideea şi în ce stadiu se află proiectul?

Da, nu puteam să dorm, dar nu puteam nici să pictez. Am trecut atunci prin toate stările și am atins tot timpul și extremele lor. Este un subiect foarte lung. Cu timbrele căutam să-mi explic ce se întâmplă și ce urmează, pe de-o parte, și, pe de alta, îmi doream să găsesc o imagine simplă a vieții. De mult tot caut asta, de fapt. Și încă nu am găsit și cred că e greu sa stabileşti unde-i „simplitatea”, ce ți se potriveşte. Nu există rețete. Îmi vine să fug într-un sat lângă o apă undeva prin țările nordice, undeva într-un loc unde viața are mai multă gingășie. Fuga e o variantă care poate fi bună. Dar eu una am nevoie să merg pe drumul întortocheat ca să înţeleg ce e aia simplitate. Nu cred că sunt în stare să văd drumul scurt sau să aleg drumul scurt, deși sunt o leneșă în general. Scriam scrisori. Nu prea știu să-mi fac prieteni și, ca să nu-i deranjez prea mult pe aceia puțini pe care îi am, îmi fac câte un amic imaginar. Îi vorbesc, îi scriu. Îmi răspunde, uneori unii dintre aceștia sau alții vin noaptea și-mi comunică prin acelaşi vis cam acelaşi lucru de mai mulţi ani. Vis-imagine a subconştientului pe care nu reuşesc nicicum să o descifrez.Îmi place să aberez în scris. Fac asta tot din nevoie pentru că nu înțeleg nimic, nimic, nimic. Când eram mică, eram convinsă că e greu totul deoarece ești mic și nu ai cunoștințe suficiente să înţelegi ce-i cu tine. Am crescut un pic. Acum nu înţeleg nimic + nimic. Și mă contrazic încontinuu. E obositor câteodată.Cred că acest proiect îl las deschis. M-am gândit ca fiecare animație să aibă timbrele ei. Scrisori, deoarece la fiecare trebuie „scrisă” o poveste.

4. Ţi-ai mutat cuibul, de ceva timp, în Italia. Cum simţi pulsul de acolo şi care sunt provocările ca artist român într-un spaţiu atât de viu şi potent în plan artistic şi cultural?Cu siguranță consumul de artă este mult mai mare aici. Și îmi place că nu e doar pentru elite. Mi-ar fi plăcut să-ți pot răspunde la această întrebare mai pe larg. Nu prea am apucat să observ multe în 9 luni până la intrarea în lockdown. Totuși, mă bucur mult că am participat la un târg de artă. Paratissima ii spune. Și, tot cu cei de la Paratissima, la o expoziţie de grup la un festival al Universităţii Politehnice din Torino. La Paratissima a fost o experiență fantastic de interesantă. Am cunoscut câțiva artiști foarte simpatici. Italienii sunt foarte prietenoși și zâmbitori în general. În ultima seară l-am cunoscut absolut întâmplător pe vocalul unei formații torineze. A fost simpatică întâlnirea, în condițiile de azi ar fi fost aproape imposibilă: era seară, îmi era foame, îmi era sete, îmi era un pic rece. Am coborât, așadar, să văd ce să-mi cumpăr de băut. Citesc pe o foiță: Vin brulé. Mă gândesc scurt că o fi vin fiert. În acel moment în fața mea aud: Un „Vin brulé”, te rog! Și uite așa, ca apucata, întreb: Scuza-mă, nu prea înțeleg italiana. Ce înseamnă vin brulé? Omul îmi întinde paharul și mă întreabă dacă vreau să gust. Eu sunt un om destul de deschis, dar pe bune că nu m-aș fi gândit la așa un gest. Mi-a părut tare simpatic. Mi-am cumpărat și eu vinul dorit și am stat la povești într-o italiano-englezo-română-maimuțărească cu Davide, cu o fată ce expunea fotografie și încă un băiat tot muzician și el. Chiar mă gândeam dacă aici toată lumea cântă sau nimeresc eu așa, că și vecinul meu de jos are chitara în mână zilnic.Ai întrebat de colaborări. Asta e un soi de colaborare care sper să-mi iasă frumos. Davide despre care tocmai am vorbit este vocalistul unei formații din Torino pe nume Est-Egò. De la prima ascultare mi-a plăcut foarte, foarte mult albumul lor. Are poveste, are melancolie, am băgat și un plâns (bun) pe una din piese. La fix! Are toate ingredientele să mă prindă. Țin minte că de atunci mi-a trecut prin minte că i-ar sta bine piesei „Andersen” o animație. Mi-ar fi plăcut să merg la un concert să-i ascult și live. Sper ca anul viitor să se întâmple.A trecut un an de atunci. S-a întors între timp lumea cu fundul în sus. Noi, totuși, trebuie să rămânem aici în lume (încă o vreme) și ce să tot facem?! Acum vreo lună i-am arătat lui Davide încercările animate pe care le-am făcut. I-au plăcut. A fost super deschis la propunerea mea și, uite, acum tare mă bucur, dar mă și sperie un pic deoarece îmi este greu să transform textul și tema piesei în poveste. E un proces tare interesant şi complex şi e nevoie de foarte multă muncă. Ce să mai spun… Probabil ca român e un pic mai dificil să intri în această „comunitate”. Nu am știut nici in Romania să fac asta.

5. Cum ar arăta, pentru tine, un transfer italo-român în plan artistic?Încă nu am reușit să mă prind prea bine. Știu sigur un lucru. Italia și expozițiile la care am participat m-au făcut să fiu mai romantică și să pun mai mult preț pe aspectul „frumos” și curat al unei lucrări. Făceam asta și înainte, dar acum e ceva ce îmi este clar că vreau să văd în picturile sau ilustrațiile mele. Mi se pare că astfel se pierde un pic din profunzimea unei picturi, dar in acest moment îmi priește, am nevoie de frumos, de zâmbete de inimi. Chiar plănuiesc să fac o animație foarte colorată. Încă nu am găsit suportul muzical vesel (optimist), dar totuși cu poezie. Din punct de vedere artistic voi încerca să folosesc poezia și metafora și voi încerca să o îmbrac cât mai frumos. Românilor din România, dar și celor de aici mi se pare că le lipsește foarte mult zâmbetul.

Povestea Gloriei: TMJ

decembrie 6th, 2020 § Comentariile sunt închise pentru Povestea Gloriei: TMJ § permalink

RO


La o cafea cu Gloria : The Mono Jacks

Îmi este dificil să găsesc, să aleg și să alătur cuvintele care merită această minunată experiență în doar câteva rânduri. Voi scrie mai multe după ce o veți vedea pe “Gloria”, pictata/punctată de mine, în toată splendoarea ei. Pentru mine întâlnirea și îmbrățișarea cu “Gloria” a avut multă, multă magie cum nu mi s-a dat deseori în viață să trăiesc. Îmi doresc din tot sufletul ca aceste emoții să adune multe, multe stele pe pământ și pe cer pentru Doru Trăscău și The Mono Jacks.

De formația The Mono Jacks m-am lipit acum în jur de doi-trei ani prin piesa “Gândurile” care s-a aruncat în cea mai adâncă și întunecată dintre cutiile mele negre. (Complicată conexiunea pe care am făcut-o cu această melodie…un pic pe lângă tema ei. Am tot vrut să o pictez dar ea nu şi nu! Nu a vrut să iasă așa cum simțeam că trebuie să trăiască pe pânză.) Alături de “Gândurile” se află “Unde ești” care leagă și dezleagă în mine cele mai prezente întrebări, vise, zbuciumuri foarte vechi și aparent oricând noi. Îmi place melanjul dintre melancolia, eleganța, tensiunea și profunzimea pieselor acestor oameni şi, nu în ultimul rând, apreciez foarte tare modul în care Doru Trascau se prezintă în lume. De dragul “filozofelii” țin să spun că întâlnirea cu muzica lor a coincis cu întâlnirea cu mine. Mai mult ca sigur și de acolo vine această bucurie de a-i asculta. Mi-am dorit “Gloria” din momentul în care am cunoscut “Gândurile”. Am spus că a fost magică povestea intersectării mele cu “Gloria” deoarece pe tot parcursul evoluției proiectului m-am, pur și simplu, bucurat. A decurs foarte lin și a venit însoțită de coincidențe frumoase. Una dintre acestea, care a ajutat foarte mult în acest proces: Gloria m-a găsit în momentul în care pe pânzele mele albe întindeam un lung covor roșu. Lucram și încă mai lucrez la o serie de picturi pe care am numit-o “Red carpet”. Personajul feminin din această temă este într-o căutare continuă. Ea forțează limite crezând că astfel își va găsi liniștea, sensul. Ea a ales să urce pe covorul roșu deoarece o enervează această “culoare” atât de mult pe cât o iubește. În mintea mea descrierea “Gloriei” s-a suprapus natural peste “Red carpet”. O altă coincidență simpatică pe care am aflat-o ulterior: Spunea Doru că piesa “Gloria” a fost la început o “joacă” în limba italiană. Acum, împrejurarea a făcut ca imginea “Gloriei” să se nască în Italia cu vreo două săptămâni după ce Doru a scris negru pe alb acest mesaj . Apoi “Gloria” a crescut când eram pe drum spre România și a ajuns la maturitate cu câteva zile înainte de Anul Nou. La începutul acestui an, Gloria l-a întâlnit pe Doru cu care sper că s-a împrietenit definitiv. Din punct de vedere vizual pe Gloria mi-am dorit-o misterioasă, cu mult rafinament și pe alocuri îndrăzneață și jucăușă. Mi-am închipuit-o ca pe o carte fără început și fără sfârșit… cu un “fir al vieții” infinit.

Din nou spun: A fost și este o deosebită onoare și plăcere să fac parte din această poveste! Mulțumesc mult Doru și colegilor tăi! Mult, mult succes!

De ascultat! „Noul album The Mono Jacks – Gloria este disponibil pe majoritatea rețelelor de distribuție digitală  https://smarturl.it/tmj-gloria


ENGL: Having a coffee with Gloria : The Mono Jacks

It is difficult for me to find, choose and put together in just a few lines the words that this wonderful experience deserves. For me, the encounter and the embrace with „Gloria” had a lot of magic that it is not as often for me to live in my life. With all my heart I wish that these emotions gather many, many stars on Earth and in the sky for Doru Trăscău and The Mono Jacks.

I got glued to The Mono Jacks band two or three years ago through the song “Gândurile” which threw itself into the deepest and darkest of my black boxes. (Complicated the connection I made with this song… a little tangent to the theme though! I always wanted to paint it but it didn’t want to come out the way I felt it had to live on the canvas.).

Along with “Gândurile” is also “Unde ești” which entangles and unravels in me the most present questions, dreams, very old struggles and apparently at anytime new ones. I like the melange of the melancholy, the elegance, the tension and the depth of these people’s songs and, last but not least, I really appreciate the way Doru Trăscău presents himself in the world. For the sake of „philosophising” I would like to say that meeting with their music coincided with meeting with myself. More than sure this joy of listening to them comes from this. I wanted „Gloria” from the moment I met “Gândurile”.

I’ve said that bumping into „Gloria” was magical because throughout the whole evolution of the project I was purely happy. It flowed very smoothly and came accompanied by beautiful coincidences. One of them, which helped a lot in this process is that „Gloria” found me when I was laying on a long red carpet on my white canvas. I was and still am working on a series of paintings that I called „Red carpet”. The female character in the theme is in a continuous search. She pushes boundaries, believing that this is how she will find her peace, her meaning. She chose to climb the red carpet because this „colour” annoys her as much as she loves it. In my mind the description of „Gloria” naturally overlapped with „Red carpet”. Another nice coincidence I found out later: Doru said that the song „Gloria” was at first a „game” in Italian. Now, circumstances were that my image of Gloria was born in Italy about two weeks after Doru wrote black (blue ) on white this the message Then, Gloria grew when I was on the road to Romania and reached maturity a few days before the New Year. Earlier this year, Gloria met Doru with whom I hope she became friends forever. From a visual point of view, I wanted Gloria to be mysterious, with great refinement and at times daring and playful. I imagined it as a book without beginning and without end… with an infinite „thread of life”.

Again I say: It was and it is a great honor and pleasure to be part of this story! Thank you very much Doru and your colleagues!

Wishing you much success!

To listen to! The new album The Mono Jacks – Gloria is available on most digital distribution networks ► https://smarturl.it/tmj-gloria