Interviu cu Sandra

decembrie 6th, 2020 Comentariile sunt închise pentru Interviu cu Sandra

SANDRA BAZAVAN ÎN DIALOG CU LUISA CUBE

După dialogul nostru, Sandra Bazavan o provoacă la discuţie pe Luisa Carolina Cube, prin 5 întrebări bine ţintite. Aici şi pe pagina noastră Orizzonti culturali italo-romeni

1. Munca ta se concentrează în jurul picturii şi desenului în cea mai mare parte. Despre ce pictezi, despre ce desenezi, ce te preocupă ca artist?

Pe la 36-37 de ani am descoperit că mintea mea mă păcălea. Îmi deforma foarte tare realitatea, pe care nu reușeam și nu reușesc nici acum să o înțeleg. Arta e un soi de terapie pe care mi-o administrez zilnic pentru a rămâne în picioare. Deoarece și eu la rândul meu plâng sau zâmbesc la câte o muzică, tablou, sculptură, poezie, îmi doresc să ajungă la cât mai multă lume ce încerc să transmit prin fiecare lucrare. Cred că este nevoie de acest transfer de emoții între oameni.Așadar, pictez și vorbesc despre om. Așa cum unor oameni le plac natura sau animalele, eu sunt fascinată de om. Îmi place să studiez ochii, pielea, gesturile, de la aspectul fizic până la cel psihic. Nu am studii de psihologie, nu fac asta pentru vreun scop, habar nu am ce caut. Dar, uite, am ajuns la cuvântul „căutare” care cred că mă defineşte, mă frământă atât ca artist cât și ca femeie, mamă, soție, etc.După ce în primele tablouri, începând cu 2017, am dat afară o parte din sentimente și stări acumulate 30 de ani, am hotărât să trec la pasul următor, am hotărât să mă iau în brațe, să-mi iau în brațe toate punctele, toate bucățile și să le adun în picturi. Tehnica pointilistă este o alegere mai degrabă filozofică.Mi-am găsit modul de exprimare prin artă în momentul în care m-am găsit pe mine. În aceeași perioadă am descoperit o altă nevoie despre care ulterior mi-am dat seama că există de multă, multă vreme. Așadar, din 2017 urmăresc ca în parcursul meu artistic să mă intersectez cu muzica. Mi-ar plăcea tare să experimentez în mai multe moduri această direcţie. Mi-ar plăcea, de asemenea, să nu mai fiu doar singură, să găsesc și alți oameni cu care să colaborez. Deocamdată sunt nevoită să aleg oarecum pragmatic varianta cea mai ieftină: Animația.Animație pentru că… Mi-ar fi plăcut să trec prin toate artele, mi-ar fi plăcut să cânt la pian, să știu să dansez dansuri de stradă, să fiu actriță, să cânt o combinație de punk, jazz și musical, mi-ar fi plăcut să fiu arhitect, să știu matematică și fizică, dar cel mai mult mi-am dorit să fiu artist plastic. Mi se pare că am o voce de copil prostuţ și alintat de care mi se face rușine, „balerină” la 40 de ani aș fi ridicolă, actorie nu mai am timp să învăț. Perioada asta Covid-ească mi-a adus aminte că mai repede sau mai târziu voi muri. Așa că sper să reușesc să bifez minim o piesă la pian până dau colțul. Lucrez la asta de una singură, sper ca la un moment dat să cadă degetul fix pe nota dorită. Şi mai este un motiv pentru care am ales animația. Am fost obsedată de filmul The Wall: Pink Floyd. Animația mi se pare că îmbină o parte din visele mele.

2. Eşti un artist complex care activează şi în zona designului grafic şi designului de interior. Cum se influenţează direcţiile tale şi care sunt provocările şi rezultatele?

O mică paranteză: Cred că mai degrabă mă pot numi artist complex încâlcit. Cred că orice pas faci îl influențează pe următorul și, mai mult de atât, și pe ai unor oameni din jur. Așa că, deși sunt extrem de impulsivă și nu tot timpul „iubăreață”, încerc să fiu atentă, să pun „dragoste” în tot ce fac. Sună un pic a clișeu. Dar vorba aia: Ce oferi aia primești. Și mă bucur că am primit și, uite, primesc chiar în acest moment, suportul tău. Pe care simt că îl trimiți cu „dragoste”. Iar am divagat de la subiect. Tot timpul parcă sunt nevorbită! Am lucrat ca grafician la o tipografie, a fost primul meu job. Am virat rapid către design ambiental, unde am rămas ani buni, vreo 15. Dar trebuia să pictez, trebuia să am expoziții, trebuia să mă văd în expoziții. Trebuia sa pictez acest tablou. Nu știu exact de ce. Dar e singurul lucru pe care îl știu sigur de când sunt mică și cu care am crescut și cu care vreau să mor (cât mai târziu, deoarece m-am născut cu întârziere de vreo 35 de ani!).Apoi, mai tehnic zis, dar nici prea tehnic: Regulile de „bun simţ” legate de culoare, textură, compoziție sunt aceleași din punctul meu de vedere în grafică, ambient, pictură. Acum grafică mai lucrez doar de nevoie sau pentru amici, design ambiental tot așa, doar pentru prieteni. Designul ambiental e o meserie foarte frumoasă. Cel mai mult îmi plăcea că întâlneam oameni din multe categorii sociale și era interesant să observi contrastul aparent al acestora. Deşi am răcit de nenumărate ori de la frigul de pe șantiere, îmi este un real dor de ele. Rezolvările situațiilor de pe șantier erau cele mai provocatoare.

3. Ai creat o serie de timbre şi scrisori în plin lockdown, în primăvara lui 2020. De la ce a pornit ideea şi în ce stadiu se află proiectul?

Da, nu puteam să dorm, dar nu puteam nici să pictez. Am trecut atunci prin toate stările și am atins tot timpul și extremele lor. Este un subiect foarte lung. Cu timbrele căutam să-mi explic ce se întâmplă și ce urmează, pe de-o parte, și, pe de alta, îmi doream să găsesc o imagine simplă a vieții. De mult tot caut asta, de fapt. Și încă nu am găsit și cred că e greu sa stabileşti unde-i „simplitatea”, ce ți se potriveşte. Nu există rețete. Îmi vine să fug într-un sat lângă o apă undeva prin țările nordice, undeva într-un loc unde viața are mai multă gingășie. Fuga e o variantă care poate fi bună. Dar eu una am nevoie să merg pe drumul întortocheat ca să înţeleg ce e aia simplitate. Nu cred că sunt în stare să văd drumul scurt sau să aleg drumul scurt, deși sunt o leneșă în general. Scriam scrisori. Nu prea știu să-mi fac prieteni și, ca să nu-i deranjez prea mult pe aceia puțini pe care îi am, îmi fac câte un amic imaginar. Îi vorbesc, îi scriu. Îmi răspunde, uneori unii dintre aceștia sau alții vin noaptea și-mi comunică prin acelaşi vis cam acelaşi lucru de mai mulţi ani. Vis-imagine a subconştientului pe care nu reuşesc nicicum să o descifrez.Îmi place să aberez în scris. Fac asta tot din nevoie pentru că nu înțeleg nimic, nimic, nimic. Când eram mică, eram convinsă că e greu totul deoarece ești mic și nu ai cunoștințe suficiente să înţelegi ce-i cu tine. Am crescut un pic. Acum nu înţeleg nimic + nimic. Și mă contrazic încontinuu. E obositor câteodată.Cred că acest proiect îl las deschis. M-am gândit ca fiecare animație să aibă timbrele ei. Scrisori, deoarece la fiecare trebuie „scrisă” o poveste.

4. Ţi-ai mutat cuibul, de ceva timp, în Italia. Cum simţi pulsul de acolo şi care sunt provocările ca artist român într-un spaţiu atât de viu şi potent în plan artistic şi cultural?Cu siguranță consumul de artă este mult mai mare aici. Și îmi place că nu e doar pentru elite. Mi-ar fi plăcut să-ți pot răspunde la această întrebare mai pe larg. Nu prea am apucat să observ multe în 9 luni până la intrarea în lockdown. Totuși, mă bucur mult că am participat la un târg de artă. Paratissima ii spune. Și, tot cu cei de la Paratissima, la o expoziţie de grup la un festival al Universităţii Politehnice din Torino. La Paratissima a fost o experiență fantastic de interesantă. Am cunoscut câțiva artiști foarte simpatici. Italienii sunt foarte prietenoși și zâmbitori în general. În ultima seară l-am cunoscut absolut întâmplător pe vocalul unei formații torineze. A fost simpatică întâlnirea, în condițiile de azi ar fi fost aproape imposibilă: era seară, îmi era foame, îmi era sete, îmi era un pic rece. Am coborât, așadar, să văd ce să-mi cumpăr de băut. Citesc pe o foiță: Vin brulé. Mă gândesc scurt că o fi vin fiert. În acel moment în fața mea aud: Un „Vin brulé”, te rog! Și uite așa, ca apucata, întreb: Scuza-mă, nu prea înțeleg italiana. Ce înseamnă vin brulé? Omul îmi întinde paharul și mă întreabă dacă vreau să gust. Eu sunt un om destul de deschis, dar pe bune că nu m-aș fi gândit la așa un gest. Mi-a părut tare simpatic. Mi-am cumpărat și eu vinul dorit și am stat la povești într-o italiano-englezo-română-maimuțărească cu Davide, cu o fată ce expunea fotografie și încă un băiat tot muzician și el. Chiar mă gândeam dacă aici toată lumea cântă sau nimeresc eu așa, că și vecinul meu de jos are chitara în mână zilnic.Ai întrebat de colaborări. Asta e un soi de colaborare care sper să-mi iasă frumos. Davide despre care tocmai am vorbit este vocalistul unei formații din Torino pe nume Est-Egò. De la prima ascultare mi-a plăcut foarte, foarte mult albumul lor. Are poveste, are melancolie, am băgat și un plâns (bun) pe una din piese. La fix! Are toate ingredientele să mă prindă. Țin minte că de atunci mi-a trecut prin minte că i-ar sta bine piesei „Andersen” o animație. Mi-ar fi plăcut să merg la un concert să-i ascult și live. Sper ca anul viitor să se întâmple.A trecut un an de atunci. S-a întors între timp lumea cu fundul în sus. Noi, totuși, trebuie să rămânem aici în lume (încă o vreme) și ce să tot facem?! Acum vreo lună i-am arătat lui Davide încercările animate pe care le-am făcut. I-au plăcut. A fost super deschis la propunerea mea și, uite, acum tare mă bucur, dar mă și sperie un pic deoarece îmi este greu să transform textul și tema piesei în poveste. E un proces tare interesant şi complex şi e nevoie de foarte multă muncă. Ce să mai spun… Probabil ca român e un pic mai dificil să intri în această „comunitate”. Nu am știut nici in Romania să fac asta.

5. Cum ar arăta, pentru tine, un transfer italo-român în plan artistic?Încă nu am reușit să mă prind prea bine. Știu sigur un lucru. Italia și expozițiile la care am participat m-au făcut să fiu mai romantică și să pun mai mult preț pe aspectul „frumos” și curat al unei lucrări. Făceam asta și înainte, dar acum e ceva ce îmi este clar că vreau să văd în picturile sau ilustrațiile mele. Mi se pare că astfel se pierde un pic din profunzimea unei picturi, dar in acest moment îmi priește, am nevoie de frumos, de zâmbete de inimi. Chiar plănuiesc să fac o animație foarte colorată. Încă nu am găsit suportul muzical vesel (optimist), dar totuși cu poezie. Din punct de vedere artistic voi încerca să folosesc poezia și metafora și voi încerca să o îmbrac cât mai frumos. Românilor din România, dar și celor de aici mi se pare că le lipsește foarte mult zâmbetul.